Prin anul 1992, dacă nu mă înşel, când Gabriel Liiceanu, dintr-un motiv prea filozofic pentru mintea mea de atunci (dar şi de acum) a ţinut să se gudure într-o vizită a sa în Franţa menţionând că românii sunt francofoni, dat fiind faptul că peste 80 de procente dintre noi o "parlim" en français. M-am cam umflat la faza asta! Adică... cum să mă francofonizeze pe mine cineva, tam-nisam? Ani de zile, vreo şaişpce dacă nu am rătăcit vreunul, m-am chinuit eu, s-au chinuit alţii, ne-am chinuit cu toţii de-a valma să-mi rămână şi mie în cap câteva verbe şi nu ştiu câte "je suis"-uri, însă, dacă este să rezum, mai mult de câteva onomatopee nu cred că duceam la bun sfârşit. Motivul pentru care nu s-a lipit de mine? Cât se poate de simplu şi de banal. Îmi venea să vomit numai când auzeam "Bonjour mes élèves!". Oo, Doamne fereşte!, nu fac culpă niciunei profesoare, ba, dimpotrivă, toate au fost adevărate doamne, femei de toată isprava! Ce să o mai lungesc, fraţilor? Nu mi-a plăcut şi pace! Mereu am trăit cu impresia că felul lor de a vorbi, cu "muu-muu-muu şi muu-muu-mu" are drept cauză o gură veşnic plină cu ceva. N-are rost să fiu trivial, dar...deh!...am fost şi eu tânăr!
În schimb, cu engleza...asta se lipea de mine şi când dormeam. Până să o am în programa şcolară, târziu de tot, învaţam de unul singur, ascultând topurile muzicale ale lui Cornel Chiriac de la "Europa liberă", asta până-n 4 martie 1975 (fatidice date, astea cu 4 martie, uff!), când un cretinoid nemţălău l-a înjunghiat într-o parcare din München. "Studiile superioare" le-am urmat la "Biblioteca Americană", acolo, pe Batiştei. Ehe, O tempora!
Uite că m-am luat cu vorba şi cu amintirile şi am cam dat-o-n bălării cu ideea principală. Ideea asta era că n-am înţeles de ce atunci când cineva rupe două-trei vorbe de franceză trebuie, musai, să fie şi francofon? OK, ştiu că şi DEX-ul îl înregimentează pe vorbitor, simplul vorbitor, în legiunea francofonă, numai că eu, ca "filing" gândesc că francofonul-francofon este unul care nu numai că-ţi dezmiardă auzul cu câteva ziceri din Molière - adică, mai pe complet ca să zic aşa, Jean-Baptiste Poquelin Molière - dar şi pică-n cur "quand et comme il aime la France", aşa, cu gura plină, după cum mi-a scăpat porumbelul cu câteva rânduri mai sus. Păi, ori e-n cuget şi simţiri, ori, pardon mesdames et messieurs!, este o abureală mitocănească, cam ca aia de rândeam până la lacrimi când se francofonea Coana Chiriţa prin târgul Iaşiului descris de Vasile Alecsandri.
Pusă una peste alta, nu ascund faptul că franţujii, ca indivizi, mi se cam pun de-a curmezişul la vezica biliară. Nu cred să am reminiscenţe de prin altă viaţă, însă...risc să mă faceţi albie de porci, asta este, dar i-am considerat întotdeauna curvele Europei. Nu, nu curve d-alea, precum prostituatele de sub podurile Sennei, nu, nu. Mă refer la acel comportament de şulfe, de coarde politice, de şerpi veninoşi ţinuţi la sân, de trădători şi de intriganţi, de laşi, de mârlani, de cuţite-n spate şi de uzurpatori cu fiere-n vene.
Nici nu mă mai interesează că de-a lungul istoriei, Franţa, când a făcut şi ea ceva, a duhnit a putoare câteva secole de-a rândul. Şi-a trădat aliaţii, au capitulat fără lupte, au îngenucheat ca milogii când a venit şi Hitler să vadă Eiffel-ul. Dar, ca orice fudulie aristocrată, după război au ridicat coada cât mai sus, a mândrie naţionalistă. Toate astea, să le judece alţii, mai docţi şi mai obiectivi decât mine. Pe mine mă doare de ţara mea şi nu o spun doar aşa, să dea bine în poză. Nu este întâia dată când scriu despre "franternitatea" franceză cu ţara noastră şi, ca să fiu cinstit, de data asta chiar nici nu aveam în gând să scriu ceva. Am strâns din dinţi ori de câte ori un "mumuist" se dădea desfiinţându-ne ca popor şi demnitate naţională, dar, după cum am tot spus-o de ceva ani-ncoace, să ne trăiască televiziunile şi ziariştii de căcat cu care ne-a dotat democraţia originală, căci, în loc să facă front comun cu ţara, cu România, îşi râd în barbă că suntem iar şi iar luaţi în tărbarcă.
Dacă acele emisiuni sunt "doar parodii" pe care trebuie să le luăm ca atare (adică şi pe sus şi pe jos, probabil asta înseamnă "ca atare"), să nu uităm că, politic, Franţa ne-a tras-o pe la spate ori de câte ori am depins de "ajutorul" lor, căci, nu-i aşa?, au fost avocaţii noştri şi la integrare, dar mai ales la dezintegrare. Vă amintiţi cine a votat contra la admiterea noastră în NATO la primul val? Şi dacă tot am pomenit de primul val, să ne reamintim şi de cel cu admiterea în UE. Aţi uitat, deja?
Nici nu mă mai interesează că de-a lungul istoriei, Franţa, când a făcut şi ea ceva, a duhnit a putoare câteva secole de-a rândul. Şi-a trădat aliaţii, au capitulat fără lupte, au îngenucheat ca milogii când a venit şi Hitler să vadă Eiffel-ul. Dar, ca orice fudulie aristocrată, după război au ridicat coada cât mai sus, a mândrie naţionalistă. Toate astea, să le judece alţii, mai docţi şi mai obiectivi decât mine. Pe mine mă doare de ţara mea şi nu o spun doar aşa, să dea bine în poză. Nu este întâia dată când scriu despre "franternitatea" franceză cu ţara noastră şi, ca să fiu cinstit, de data asta chiar nici nu aveam în gând să scriu ceva. Am strâns din dinţi ori de câte ori un "mumuist" se dădea desfiinţându-ne ca popor şi demnitate naţională, dar, după cum am tot spus-o de ceva ani-ncoace, să ne trăiască televiziunile şi ziariştii de căcat cu care ne-a dotat democraţia originală, căci, în loc să facă front comun cu ţara, cu România, îşi râd în barbă că suntem iar şi iar luaţi în tărbarcă.
Dacă acele emisiuni sunt "doar parodii" pe care trebuie să le luăm ca atare (adică şi pe sus şi pe jos, probabil asta înseamnă "ca atare"), să nu uităm că, politic, Franţa ne-a tras-o pe la spate ori de câte ori am depins de "ajutorul" lor, căci, nu-i aşa?, au fost avocaţii noştri şi la integrare, dar mai ales la dezintegrare. Vă amintiţi cine a votat contra la admiterea noastră în NATO la primul val? Şi dacă tot am pomenit de primul val, să ne reamintim şi de cel cu admiterea în UE. Aţi uitat, deja?
Poate v-a rămas încă în memorie evenimentul mai recent, cel cu Schengen-ul!? Franţa a fost prima care ne-a dat "pas". Ea şi Germania. Acu', că li s-a urcat marijuana la cap olandezilor şi cine ştie ce nokie le-a iradiat creierii finlandezilor, asta-i aşa, ca un banc cu poponari. Olanda şi Finlanda nu-s altceva decât paravanul primelor două. Să nu fim naivi şi să credem că Franţa a revenit la sentimente mai bune faţă de România, aiurea! Pun pariu cu cine-i amator că dacă Olanda şi Finlanda vor spune "OK, gata, ne-am opus destul, să terminăm cu bâlciul!", păi în secunda doi Sarcozy se umple de bube dulci din cap şi până-n picioare.
Eu am fost în Franţa. Şi la Paris am fost, relativ recent. Apropos, sper că nu aţi luat chiar de bună cum că abia leg două-trei cuvinte pe franţuzeşte! Cerşetori sau ţigani de pe la noi, n-am văzut, dar nici n-am ţinut morţişi să-i văd. În schimb, am văzut boschetarii lor, împuţiţii lor, beţivii lor, infecţiile pariziene în general. Mai mult decât atât, era cât p-aci să regret hotărârea de a merge pe jos până la Basilica Sacre Coeur, dar dinspre Rue du Chevalier de la Barre. Oo, vai, a fost de vise rele! Sute, mii de negri, marocani, algerieni şi alţi colonizaţi duşi cu minţile în abisale zone transcendentale toxicomanice. Case jegoase, străzi împuţite, indivizi dezumanizaţi, precum fraţii lu' Zombi. Când am văzut un echipaj "Police", am avut un moment în care transpiraţia rece de până atunci revenise în vasele sudoripare, numai că atunci când l-am văzut pe "omu' legii"...i-am dat drumul pe crac. A îngheţat sângele în mine! Unu' d-ăla, doi pe doi. Nici nu ştiam dacă roţile sunt ale lui sau ale maşinii, deşalată sub greutatea unei tone de muşchi. Ăla n-avea ochi, nu. nu. Când m-a privit, aşa, într-o doară, toate iataganele lui Baiazid, oricare dintre ei, s-au înfipt în mine. Muştele, ţânţarii, şobolanii nu mai trăiau de mult în zona poliţistului. Nimic nu mai mişca acolo.
Pentru că n-am avut curajul să ţin aparatul de filmat la vedere, voi ataşa câteva poze, din Paris:
Eu am fost în Franţa. Şi la Paris am fost, relativ recent. Apropos, sper că nu aţi luat chiar de bună cum că abia leg două-trei cuvinte pe franţuzeşte! Cerşetori sau ţigani de pe la noi, n-am văzut, dar nici n-am ţinut morţişi să-i văd. În schimb, am văzut boschetarii lor, împuţiţii lor, beţivii lor, infecţiile pariziene în general. Mai mult decât atât, era cât p-aci să regret hotărârea de a merge pe jos până la Basilica Sacre Coeur, dar dinspre Rue du Chevalier de la Barre. Oo, vai, a fost de vise rele! Sute, mii de negri, marocani, algerieni şi alţi colonizaţi duşi cu minţile în abisale zone transcendentale toxicomanice. Case jegoase, străzi împuţite, indivizi dezumanizaţi, precum fraţii lu' Zombi. Când am văzut un echipaj "Police", am avut un moment în care transpiraţia rece de până atunci revenise în vasele sudoripare, numai că atunci când l-am văzut pe "omu' legii"...i-am dat drumul pe crac. A îngheţat sângele în mine! Unu' d-ăla, doi pe doi. Nici nu ştiam dacă roţile sunt ale lui sau ale maşinii, deşalată sub greutatea unei tone de muşchi. Ăla n-avea ochi, nu. nu. Când m-a privit, aşa, într-o doară, toate iataganele lui Baiazid, oricare dintre ei, s-au înfipt în mine. Muştele, ţânţarii, şobolanii nu mai trăiau de mult în zona poliţistului. Nimic nu mai mişca acolo.
Pentru că n-am avut curajul să ţin aparatul de filmat la vedere, voi ataşa câteva poze, din Paris:
Nu numai Capitala oferă mostre de "civilizaţie". Imaginile de mai jos provin din cel de-al doilea oraş ca mărime din Hexagon, Marseille:
În fine, ce să mai discutăm!? Iată ce ciob s-a găsit să-şi rânjească fasolea! Eu, unul, Mesdames et Messieurs, vă invit să mă pupaţi în sinonimul neaoş românesc:
Totuşi, ce-mi veni să scriu despre mârlăniile franţuzeşti referitoare la români (nu la ţigani, atenţie!) ci la România în ansamblul ei? Un material primit pe e-mail. Iată-l:
Cum să te superi pe o naţie care a făcut zi naţională din ziua evadării în masă dintr-o puşcărie?
Autor: Lucian Gheorghiu Publicat pe 12 septembrie 2011
Preluat de pe site-ul Ion Coja. Publicat pe 21.09.2011
Cum să te superi pe o naţie care a făcut zi naţională din ziua evadării în masă dintr-o puşcărie marcând, cică, semnificativ istoria lumii !? (Bastilia – 14 iulie 1789) ( Cotidianul )
Umorul de (foarte) prost gust al francezilor, de fapt jignirile aduse României și românilor a primit deja o replică. Evident nu din partea oficialităților, pentru că Teodor Baconschi & co. a demonstrat că agrează ca România să devină un sac de box. Un blogger, “Mosheordechai.wordpress.com” a găsit, sub forma unui pamflet – dar care conține o serie de adevăruri – să dea un răspuns pe măsură jignirilor aduse pe 6 septembrie pe postul tv Canal plus. Redăm integral pamfletul postat pe blogul mai sus amintit.
Nu vă mai supăraţi pe francezi!
Zău nu înţeleg de ce se inflamează toată lumea pentru că, în nu ştiu ce emisiune care insistă că e umoristică, francezii ne-ar fi făcut păduchioşi şi aşa mai departe. E cusută cu aţă albă, parol! Nu vedeţi, bre, că cineva vrea să ne strice cu francezii şi bagă zâzanie? Nu e atât de evident că mizeria aia nu are legătură cu Franţa şi franţujii?
Ia uitaţi-vă atenţi la imaginile alea ( nationala de fotbal ) şi o să vă daţi seama.
- În imagini toţi ăia sunt albi. Ori se ştie bine că francezii sunt tuciurii cu părul creţ.
- Emisiunea aia a fost difuzată la o oră la care majoritatea franţujilor sunt la moschee, implorându-l pe Allah ( Franta este de fapt denumita …Marele Califat Arab ).
- Francezii nu au umor. Singurele glume reuşite sunt maşinile franţuzeşti.
- Nimeni în Franţa nu are timp de caterincă ieftină. Acolo toată lumea munceşte non-stop. Cei mai mulţi sapă la linia Maginot, iar cei rămaşi lucrează la noi modele de pantofi cu toc de 38 cm pentru preşedintele lor ( tigan ungur naturalizat in Franta ! ).
- N-ai cum să mai faci bancuri pe seama altora când îl ai preşedinte pe unul ca Sarkozy.
- Cum să te superi pe o naţie care a făcut zi naţională din ziua evadării în masă dintr-o puşcărie? Les jours de gloire est arriveeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee !?.
- Teama de păduchi a franţujilor n-ar mai fi o problemă dacă femeile lor s-ar mai epila din când în când. Că veni vorba, la ce foloseau beţişoarele cu care se scărpinau aristocraţii lor pe sub peruci?
- Parfumurile franţuzeşti sunt renumite în lume, s-au născut dintr-o lungă luptă cu duhoarea. Noi foloseam săpunul de casă, aromat cu pelin !.
- Cu francezii te poţi împrieteni foarte uşor dacă le dai o banană şi-i laşi să se legene în copaci. (la fel ca si-n refren: Aux arbres citoyens ! Formez vos bataillons ! Marchons ..!)
- Salutul tradiţional al francezilor, salam aleikum, habibi, ne arată că ei sunt, de fapt, un popor prietenos şi paşnic.
Acum veti intelege de unde pleacă ura impotriva românilor !
Echipa de fotbal a Franţei in 1959 ………….
Echipa de fotbal a Franţei in 2008 …..
Efectele incălzirii globale nu mai pot fi ignorate…
Şi ne mai fac pe noi ţigani ! Au dreptul tiganii să se considere jigniţi, discriminati ! Noblesse oblige !
să ne trăiască televiziunile şi ziariştii de căcat cu care ne-a dotat democraţia originală, căci, în loc să facă front comun cu ţara, cu România, îşi râd în barbă că suntem iar şi iar luaţi în tărbarcă.Si cate nu mai fac,de rad si curcile nu numai frantujii.....
RăspundețiȘtergereai mare dreptate!